Anul trecut, chiar în seara solstițiului, am văzut Midsommar la Cinema Timiș. A fost genul acela de proiecție care nu se uită ușor, mai ales când ieși din sală și încă e lumină(nu era chiar lumină). De atunci, cred sincer că Midsommar ar trebui văzut în fiecare an de solstițiu, așa cum ne uităm la Home Alone de Crăciun. Pentru că lumina nu înseamnă întotdeauna liniște, iar dansul în horă nu garantează iubirea.
Anul acesta speram să-l revăd la Cinema Studio, poate în aer liber, fiind primul cinema rooftop din România. Nu s-a întâmplat. Poate pentru că încă nu am înțeles ce avem. Midsommar e exact despre asta: despre ce se întâmplă când tradiția devine decor, apoi regulă, apoi captivitate.
Două solstiții, două sărbători, aceleași rădăcini
În România, pe 24 iunie, sărbătorim Sânzienele sau Drăgaica. Este o sărbătoare solară și agrară, cu origini într-un posibil cult roman dedicat zeiței Diana („Sancta Diana”), împletit cu credințe arhaice despre fertilitate, protecție și dragoste. Este, de fapt, un moment de maximă încărcătură simbolică, în care natura atinge apogeul forței ei. Este și ziua în care, conform credinței populare, ielele dansează în pădure și pot lăsa mut sau nebun pe cel care le surprinde.
Fetele culeg flori galbene de sânziene, le împletesc în cununi și le aruncă pe acoperișuri pentru a vedea dacă se mărită. Dorm cu ele sub pernă pentru a-și visa sortitul. Se ung cu rouă adunată în zori pentru frumusețe și noroc. Se aprind făclii, se dansează, se cântă din bucium. În satul Maieru, de sute de ani, se sar focuri de purificare.
Și în Suedia, Midsommar este sărbătoarea solstițiului, cu o încărcătură similară: flori sub pernă, dansuri în cerc, ritualuri de fertilitate, focuri, rouă magică și reconectare cu natura. Dansul în jurul stâlpului (midsommarstången), adunarea plantelor, purtarea coronițelor, toate creează un spațiu în care realitatea devine simbolică.
În ambele tradiții, florile și apa sunt elemente esențiale. La români – sânzienele și roua. La suedezi, florile diverse, simbolismul apei și pământului în fertilitate. În ambele, dansul și cercul reprezintă o „rugaciune” în mișcare și o trecere simbolică de la o stare la alta.
A24 și groaza care nu strigă
Midsommar nu e un film izolat. Face parte dintr-o serie de producții cu totul speciale care au ieșit de sub umbrela A24, un studio devenit sinonim cu o nouă formă de cinema. Dacă vezi acel „A” alb pe fundal negru, știi că urmează ceva: fie o traumă ambalată în estetică, fie o poveste spusă într-un mod la care nu te aștepți. Midsommar, regizat de Ari Aster, e una dintre piesele de rezistență. Pentru unii un film de groază, pentru alții un experiment, pentru mine și o referință sezonieră
Lumina care apasă
În Midsommar, Dani e o tânără marcată de o tragedie personală. În încercarea de a-și salva relația cu Christian, un iubit neimplicat, acceptă să plece cu el și prietenii lui într-o excursie în Suedia, într-o comunitate izolată, în plină sărbătoare Midsommar.
Totul pare în regulă, flori, costume albe, dansuri. Dar ceva nu e în ordine. Și tot ce pare tradiție, încet-încet, se dovedește a fi altceva. Ritualul devine presiune, iar comunitatea devine cușcă.
Ce este fascinant la film e că nu există întuneric. Nici umbre, nici spații ascunse. Toată oroarea e vizibilă. Totul se petrece sub un soare orbitor, într-o atmosferă albă, calmă, nepăsătoare. E poate cel mai luminos film de groază făcut vreodată și tocmai asta îl face greu de uitat.
Ritualuri, cercuri și rupturi
La fel ca în miturile românești și în cele nordice, cercul este esențial. Hora, coronița, cercul de foc, cercul comunității. Doar că în Midsommar, cercul nu mai e protecție. E captivitate.
Iar transformarea lui Dani este una profundă: de la femeie rănită la lider de cult. Nu pentru că vrea putere, ci pentru că în acel cerc a găsit o formă de acceptare. Finalul, acel zâmbet tulburător, între eliberare și nebunie nu aduce liniște, ci întrebări. Dacă în tradiția românească sortitul e visat, în Midsommar el e ars.
De ce trebuie văzut
Midsommar nu e un film de sezon pentru că are flori și ritualuri. E un film de solstițiu pentru că surprinde acel moment al anului în care totul e prea mult, prea cald, prea luminos, prea viu. Și când totul e prea mult, oamenii fac lucruri neașteptate.
Este și un film despre cum tradițiile pot alina, dar și consuma. Despre cum comunitatea poate fi sprijin, dar și apăsare. Și despre cum uneori, în căutarea sensului, ajungem în locuri din care nu mai putem pleca.
În loc de încheiere
Dacă există filme de Crăciun, atunci trebuie să existe și filme de solstițiu, iar Midsommar e cel mai bun candidat. Poate că nu e ușor de digerat, dar tocmai asta e ideea: nu tot ce e luminat e senin, și nu tot timpul comunitatea e ceva sigur.
Dacă n-ai văzut filmul, pune-l pe listă. Iar dacă l-ai văzut, mai uită-te odată și fă din el o tradiție, așa cum e Singur Acasă în Decembrie. Doar că în loc de zăpadă, ai flori galbene și în loc de hoți, ai ceva mult mai vechi și mai prezent: nevoia de sens și apartenență.
VoxCritic 
Lasă un comentariu