Categorie: Uncategorized

jazzX, scriu așa, cu „jazz” mic și „X” mare, pentru că exact asta am simțit: tot mai puțin jazz, tot mai mult X. Vineri seara, când festivalul începea în Piața Libertății, eu eram la Cinema Studio, unde se aniversau 50 de ani de Almodóvar. Durere și glorie, un titlu care părea, fără să vrea, să descrie perfect ce avea să urmeze: glorie pentru libertatea fără limite, durere pentru cei care mai speră ca jazzul să însemne formă, memorie și swing.

N-am fost acolo la început, dar știam cine urcă pe scenă: Lucian Nagy, un muzician pe care l-am ascultat de nenumărate ori, în contexte diferite, și care, de fiecare dată, a cântat jazz cu seriozitate, cu simț și energie vie. Iar faptul că el făcea parte din proiectul IOANAx Soultrain, inițiat de Subcarpați și dedicat reinterpretării folclorului prin limbajul jazzului și al experimentului, mi-a dat încredere: dacă e Lucian pe scenă, sunt șanse mari să fi fost și jazz adevărat, nu doar atmosferă.

Am ajuns în piață. Pe scenă erau New Fossils, tineri din Budapesta, energici, cu idei faine și o prezență încrezătoare. Sunau bine, aveau groove, dar ceva tot nu se lega. Saxofonul, acel instrument care, de obicei, este reprezentativ pentru jazz, era trecut prin atâtea efecte și filtre încât își pierduse vocea. În loc de emoție am primit  un sunet procesat, curat, dar complet golit de identitate. Jazzul e viu tocmai pentru că respiră, aici, parcă respirase prea mult prin procesor.

 A urcat pe scenă Jacob Banks. O voce uriașă, niciun dubiu. Soul, RnB, electronic, totul impecabil, sigur, convingător. Dar și complet în afara oricărei legături cu jazzul. Am ascultat câteva piese, am admirat reacția publicului, dar m-am ridicat și am plecat. Nu de supărare, de dezacord. Când un festival se numește jazzX și sună ca o seară de open-air eclectic, simți că nu e vorba doar de gusturi. Ci de direcție.

Sâmbătă am ajuns mai târziu, dar am prins finalul de la Amphitrio. Tocmai anunțau o piesă prelucrată după Béla Bartók. Băieții , Andrei Petrache, Mike Alex și Philip Goron,cântau cu “zoft” . Sunet fain, tensiune, spațiu. Jazz modern, un pic de rock și texturi electronice, dar toate duse cu cap și cu inimă. Cât am apucat, a fost jazz. Și, ca să fiu sincer, în ultimele două piese au cântat mai mult jazz decât au făcut-o New Fossils și Jacob Banks în toată seara de vineri.

După atâtea discuții interioare despre ce mai e jazzul și cât de mult s-a diluat, a venit Adi Oasis, și, sincer, m-a făcut să dau din cap fără întrebări. Funk curat, cu rădăcină și cu nerv. Groove cât să umple piața. Vocea ei… da, voce din aceea care nu e doar corectă, ci spune ceva. Știi senzația aia când simți că cineva cântă cu tot corpul, nu doar cu gura? A fost genul acela de moment.

N-a fost jazz, dar a fost exact genul de concert pe care vrei să-l prinzi la un festival: viu, sincer, făcut cu simț și cu inimă. Nu m-a interesat că era RnB sau funk, m-a interesat că era muzică adevărată. Și, după tot ce ascultasem până atunci, a fost o gură de aer. Nu experimental ca să dea bine pe afiș, ci personal și clar. Pe scurt: așa da, mai vreau.

N-aș putea spune nimic sincer despre Béla Fleck, Edmar Castañeda și Antonio Sánchez, pentru că n-am mai rămas să-i ascult. Plecam cu serviciul la 4 dimineața, iar la ora 23 corpul meu deja intrase în regim de supraviețuire. Paradoxul e că, în sfârșit, pe scenă urma să fie jazz în toată regula: improvizație reală, instrumentiști uriași, istorie și tehnică de top. A fost probabil cel mai solid moment de jazz autentic din tot festivalul. Dar într-un festival care amestecă atâtea stiluri, se întâmplă și asta: când apare jazzul adevărat, ești deja prea obosit să-l mai prinzi.

Duminică am ajuns din nou mai târziu. Nu știu ce am avut anul ăsta, poate e de la festival, poate de la mine. În anii trecuți eram primul în piață, mergeam chiar și la soundcheck. Acum, parcă nici nu-mi dau seama când a început totul. Pe scenă era Zaharenco, o trupă cu un sunet care promitea: jazz contemporan, cu influențe clasice. Dar în piață lumea era agitată, fiecare încerca să prindă un scaun liber de la Profi, sunetul parcă plutea peste oameni, fără ca cineva să-l prindă. Nu pot spune că m-a marcat ceva anume, nici în bine, nici în rău. A fost genul de concert care sună ca și cum se întâmplă ceva important, dar când pleci, nu-ți mai amintești exact ce.

A doua trupă a serii a fost Meshell Ndegeocello, un nume mare, un premiu Grammy proaspăt și o reputație de artistă care transformă scenele. A început promițător, cu un duet între percuționist și clăpar: atmosferă caldă, dialog simțeam că e bine, am vrut să le cumpar  discul. Apoi a intrat toată trupa,sunet bun, voce frumoasă, totul a fost… ok. Nimic greșit, dar nici magnetic. M-am ridicat și m-am dus să iau o pizza și o bere.În seara aia, muzica n-a fost mai convingătoare decât foamea. Și cred că asta spune destul.

A încheiat seara The Philharmonik, aflat pentru prima dată în Europa, și poate că tocmai asta a dat momentului acea doză de entuziasm autentic, Hip-hop, RnB, soul, groove cât cuprinde și un public care, în sfârșit, părea prezent cu totul. S-a dansat, s-a cântat, s-a simțit. Era momentul în care muzica n-a mai fost doar atmosferă, ci bucurie, vibrație. Chiar dacă nu e jazz-ul de care vorbesc Ted Gioia sau Virgil Mihaiu, a fost un moment muzical adevărat. Și poate că, într-un festival ca jazzX, asta e tot ce poți spera să mai prinzi.

Jazzul e o artă vie care are nevoie de rădăcină, nu doar de ramificații.

Nu am nimic cu noile forme. Îmi plac experimentele când sunt vii, când pornesc dintr-o căutare sinceră. Dar când jazzul devine doar un cuvânt pe afiș și un pretext pentru orice altceva, zic pas.

Anul trecut, chiar în seara solstițiului, am văzut Midsommar la Cinema Timiș. A fost genul acela de proiecție care nu se uită ușor, mai ales când ieși din sală și încă e lumină(nu era chiar lumină). De atunci, cred sincer că Midsommar ar trebui văzut în fiecare an de solstițiu, așa cum ne uităm la Home Alone de Crăciun. Pentru că lumina nu înseamnă întotdeauna liniște, iar dansul în horă nu garantează iubirea.

Anul acesta speram să-l revăd la Cinema Studio, poate în aer liber, fiind primul cinema rooftop din România. Nu s-a întâmplat. Poate pentru că încă nu am înțeles ce avem. Midsommar e exact despre asta: despre ce se întâmplă când tradiția devine decor, apoi regulă, apoi captivitate.

Două solstiții, două sărbători, aceleași rădăcini

În România, pe 24 iunie, sărbătorim Sânzienele sau Drăgaica. Este o sărbătoare solară și agrară, cu origini într-un posibil cult roman dedicat zeiței Diana („Sancta Diana”), împletit cu credințe arhaice despre fertilitate, protecție și dragoste. Este, de fapt, un moment de maximă încărcătură simbolică, în care natura atinge apogeul forței ei. Este și ziua în care, conform credinței populare, ielele dansează în pădure și pot lăsa mut sau nebun pe cel care le surprinde.

Fetele culeg flori galbene de sânziene, le împletesc în cununi și le aruncă pe acoperișuri pentru a vedea dacă se mărită. Dorm cu ele sub pernă pentru a-și visa sortitul. Se ung cu rouă adunată în zori pentru frumusețe și noroc. Se aprind făclii, se dansează, se cântă din bucium. În satul Maieru, de sute de ani, se sar focuri de purificare.

Și în Suedia, Midsommar este sărbătoarea solstițiului, cu o încărcătură similară: flori sub pernă, dansuri în cerc, ritualuri de fertilitate, focuri, rouă magică și reconectare cu natura. Dansul în jurul stâlpului (midsommarstången), adunarea plantelor, purtarea coronițelor, toate creează un spațiu în care realitatea devine simbolică.

În ambele tradiții, florile și apa sunt elemente esențiale. La români – sânzienele și roua. La suedezi, florile diverse, simbolismul apei și pământului în fertilitate. În ambele, dansul și cercul reprezintă o „rugaciune” în mișcare și o trecere simbolică de la o stare la alta.

A24 și groaza care nu strigă

Midsommar nu e un film izolat. Face parte dintr-o serie de producții cu totul speciale care au ieșit de sub umbrela A24, un studio devenit sinonim cu o nouă formă de cinema. Dacă vezi acel „A” alb pe fundal negru, știi că urmează ceva: fie o traumă ambalată în estetică, fie o poveste spusă într-un mod la care nu te aștepți. Midsommar, regizat de Ari Aster, e una dintre piesele de rezistență. Pentru unii un film de groază, pentru alții un experiment, pentru mine și o referință sezonieră

Lumina care apasă

În Midsommar, Dani e o tânără marcată de o tragedie personală. În încercarea de a-și salva relația cu Christian, un iubit neimplicat, acceptă să plece cu el și prietenii lui într-o excursie în Suedia, într-o comunitate izolată, în plină sărbătoare Midsommar.

Totul pare în regulă, flori, costume albe, dansuri. Dar ceva nu e în ordine. Și tot ce pare tradiție, încet-încet, se dovedește a fi altceva. Ritualul devine presiune, iar comunitatea devine cușcă.

Ce este fascinant la film e că nu există întuneric. Nici umbre, nici spații ascunse. Toată oroarea e vizibilă. Totul se petrece sub un soare orbitor, într-o atmosferă albă, calmă, nepăsătoare. E poate cel mai luminos film de groază făcut vreodată și tocmai asta îl face greu de uitat.

Ritualuri, cercuri și rupturi

La fel ca în miturile românești și în cele nordice, cercul este esențial. Hora, coronița, cercul de foc, cercul comunității. Doar că în Midsommar, cercul nu mai e protecție. E captivitate.

Iar transformarea lui Dani este una profundă: de la femeie rănită la lider de cult. Nu pentru că vrea putere, ci pentru că în acel cerc a găsit o formă de acceptare. Finalul, acel zâmbet tulburător, între eliberare și nebunie nu aduce liniște, ci întrebări. Dacă în tradiția românească sortitul e visat, în Midsommar el e ars.

De ce trebuie văzut

Midsommar nu e un film de sezon pentru că are flori și ritualuri. E un film de solstițiu pentru că surprinde acel moment al anului în care totul e prea mult, prea cald, prea luminos, prea viu. Și când totul e prea mult, oamenii fac lucruri neașteptate.

Este și un film despre cum tradițiile pot alina, dar și consuma. Despre cum comunitatea poate fi sprijin, dar și apăsare. Și despre cum uneori, în căutarea sensului, ajungem în locuri din care nu mai putem pleca.

În loc de încheiere

Dacă există filme de Crăciun, atunci trebuie să existe și filme de solstițiu, iar Midsommar e cel mai bun candidat. Poate că nu e ușor de digerat, dar tocmai asta e ideea: nu tot ce e luminat e senin, și nu tot timpul comunitatea e ceva sigur.

Dacă n-ai văzut filmul, pune-l pe listă. Iar dacă l-ai văzut, mai uită-te odată și fă din el o tradiție, așa cum e Singur Acasă în Decembrie. Doar că în loc de zăpadă, ai flori galbene și în loc de hoți, ai ceva mult mai vechi și mai prezent: nevoia de sens și apartenență.