Salutări, complici ai superficialității! Weekendul a adus două evenimente, un festival de parc și o seară de filosofie care au dezvăluit același adevăr. Timișoara noastră cultă, un marionetist priceput care mișcă păpuși pe o scenă frumoasă. Hopa! Parcul Regina Maria s-a metamorfozat în „Piața Flavia pentru elitiști”, pentru cei care ascultă doar vinil presat înainte de ’89. Sub lumina becurilor colorate, în timp ce lumea mângâia coperți rare cu Jamiroquai și The Rolling Stones, în boxe se auzea o muzică house-disco, o muzică pe care nu o mai auzi nici în lifturile de la mall. Am părăsit locul cu senzația că tocmai asistam la o parodie a unui festival, unde ca punct central erau acele discuri pline de muzică bună. Un târg de concepte unde autenticitatea era un produs la raft, iar muzica adevărată murise încă de la intrarea în parc.
Drumul până la Institutul Francez a durat 10 minute, minute în care încercam să scap de zgomotul rămas în timpane. Da, zgomot, fiindcă ceea ce se auzea în boxe nu pot să o numesc muzică. Terasa era plină, încă nu se terminase discuția despre evoluția moralității și alte „fonfleuri” despre estetică. Am ieșit din curte să îmi termin țigara, eram nerăbdător să înceapă discuția pentru care eu am venit. Era liniște. Zgomotul din parcul Regina Maria se auzea până la Institut. Parcă mă urmarea ca un câine vagabond care cerșește puțină atenție. Am încercat să îl ignor, spunându-mi în minte că trebuie să las acest kitsch la intrare pentru că am ajuns într-un loc unde discuțiile și prestigiul instituției mă făceau să mă simt cel mai nepregătit din lume.
Evenimentul a început. Discuțiile au pornit de la scutul lui Ahile și au ajuns la Adorno și Kafka. Bun. Venisem să aud ceva care să treacă de zidul retoricii culturale. Dar la un moment dat, filozofia s-a ciocnit de viață. Cineva din public, evreu, după cum avea să precizeze, a răspuns unei idei despre Gaza cu o înjurătură monumentală: „Te bag în pizda mă-tii de nesimțit!” Pauză. Nu de gândire, ci de derută. Publicul s-a crispat ca la o disonanță într-un solo de Coltrane. Dar în acea înjurătură, în acea criză de furie, a fost mai multă filozofie decât în tot discursul despre Zoe și Bios. Pentru că exact asta s-a întâmplat: Bios-ul, adică discursul, masca socială, a fost sfidat de Zoe, viața brută, trauma, nervul. Un Gregor Samsa s-a ridicat dintre scaune și a urlat. Nu s-a transformat în gândac. Era deja tratat ca atare.
Și nu pot să nu fac o comparație între cele doua evenimente de Vineri seara. „Launmomentdat în Parc” cultura ambalată: jazz-ul nu era în boxe, ci în rafturi. Oameni care cumpărau viniluri cu Miles Davis în timp ce ascultau house ca într-un centru comercial. La Institut, în schimb, filozofia s-a fisurat brusc și a lăsat să curgă o realitate dureroasă: că uneori, gândirea nu e în concepte, ci în revoltă. Aceeași seară. Două spații. Într-unul, poți să plătești 300 de lei pentru un vinil ca să te simți cult și la modă. În celălalt, te prefaci că discuți despre biopolitică în timp ce ignori o explozie de bioputere vie, nefiltrată. Și în ambele, te prefaci că știi ce se întamplă.
P.S. Nu e despre cine a avut dreptate și nici despre cine a ridicat vocea. E despre cât de rar mai auzim ceva care ne zgârie confortul. Și poate că uneori, tocmai acolo începe arta care contează.
VoxCritic 